Ce-am scris până acum.
Trecutul meu.
Aduce zâmbete.
Deşi uneori plânge.
Am fost întrebată dacă mi-a fost greu.
Dar ştiu că iartă tot timpul ce trece.
Totul a început cu anotimpuri.
Chipuri şi timpuri ce mi-au fost aproape.
Apoi a urmat despărţirea de el.
De trecut.
De amintiri.
De vise.
De toate.
Şi nu ştiu cum poate.
Am ocolit prezentul.
Iar ura m-a trimis într-un azil întunecat.
Am tot strigat la chipul şi albul porumbeilor de pe cerul îndepărtat.
Am visat printre pereţi crestaţi.
Îngeri schimbaţi în demoni ciudaţi.
Iar oameni sculptaţi într-un alb ceresc îmi dictau ce n-aveam voie să iubesc.
Am evadat.
Apoi m-am întrebat dacă mă pot găsi ca la început de zâmbitoare peste noapte.
Să nu mai vorbesc singură.
Să-mi clipească timpul.
Şi tot timpul să fie cel ce-mi va uita prezentul.
Dar timpul a trecut..
Parcă mult prea repede în acea zi.
Greşeli ce prea reci au fost..
Au devenit amintire fără rost.
Am uitat când mi-a greşit şi a plecat.
Şi a trecut peste drumul..pe asfalt.
Şi am scris o poezie când l-am văzut aproape.
Şi am numit-o ca pe el:clipitul unei pleoape.
Ce optimistă eram atunci..
Parcă era mai bine fără amintiri..
Un cimitir mi-a apărut apoi în inimă.
Aveam impresia că pietrele îmi vorbesc.
Şi,deşi părea totul sumbru,eu auzeam poveşti nepământeşti.
În seara aceea am dormit pe un câmp ce mi-a visat copacul ce mi-a fost adăpost.
Nu mai văzusem pomi goi.
Gol era la gât.
Creat dintr-un "Te iubesc" mult prea frumos.
Dar apoi totul s-a întunecat.
Mi-am amintit trecutul şi visul ciudat.
Şi am fugit de el.
De tot ce-am regretat.
Şi am strigat în gura mare: AM EVADAT.
În acea seară m-am întors la azil.
Şi eram fericită ca un copil.
Am primit cadou o nouă cameră.
Şi-am personalizat-o ca să fie sinceră.
Acum sunt iar fericită.
Acum şi timpul îmi este bun amic.
Şi zâmbesc iar ca un copil.
Pentru mine e ultima zi în azil.
