Frică de nesigur.

Sunt singură acasă.

Mă-nchid înăuntru-mi.

Singura comunicare cu viaţa .

Se face printr-un unic colţ al camerei.

Cu doar două urme de paşi.

Doar două unice ieşiri din mine.

Din acest lăcaş.

Urmaş al unei foste vieţi.

Urmaş ascuns de pereţi.

Un loc speriat de soare.

Speriat de alte vieţi.

Mi-e frică să văd ce vedeţi voi că trăiesc.

Mă hrănesc cu vise.

Speranţe ce-mi vorbesc.

Şi nu ies nici pe fereastră.

Nu privesc descris.

În ghiveci eu sădesc un mic interes.

Pentru orice m-ar atrage să ies.

Pentru orice rest.

Ce păstrază-n el orice gest.

După care.

Cu al meu gând nu vă mai cred.

Nu mai sper.

Nu mai ascult.

Nu mai am ce.

Că nu mai cred.

Sunt Dumnezeul meu.

Vă urăsc şi din simplul motiv că-mi pierd ura faţă de voi odată cu timpul.

De una singură vorbesc.

Frică de nesigur.

Înăuntru-mi,singură,vorbesc despre una singură.

Singură,de una singură vorbesc.

Aici rămân.

E prea tărziu să mai ies.

Şi-am fost ca voi.

Deci ştiu de ce să m-ascund.

Mai mult aruncaţi vorbe.

Dar nu vreau să vă răspund.

Mai adânc.

Ascund rând pe rând.

Gândul că e timpul să vin cu picioarele pe pământ.

Nu vă doresc soarta mea că nu vreau singură să plâng.

Chiar dacă mi-e greu.

Singură din minţi strâng.

E prea târziu să ies.

Aici rămân.